duminică, 13 septembrie 2015

Tomnatic





Supărat nevoie mare, că s-a despărţit de vară,
Iarăşi a cazut pământul în beţia lui amară
Se tot plânge despre toamnă: că e jale, că e chin
Şi-nainte să se culce, îşi mai toarnă nişte vin.

Însă toamna sentimentală îl îmbrăţişează strâns
Şi cum dânsul o ignoră, se-apucă-ndat de plâns
Şi-l inundă zi şi noapte, soarele i-l izgoneşte
Că-i geloasă şi absurdă şi pe loc înnebuneşte.

Iarba, frunzele, o roagă, să nu fie atat de dură,
Dar pe unde trece toamna, doar blesteamă şi înjură
Tot a ciuruit păgâna: livezi. grădini, păduri
Câţiva trandafiri mai vineţi, s-au ascuns prin bătături..

Păsările înţelepte, s-au înălţat către ceruri
Şi nici gâzele cochete, nu iau parte la măceluri
Vietăţi înspăimântate se ascund prin vizuini
Doar un graur prăpădit, s-a pitit printre ciorchini.

Un dovleac şi o gutuie, işi vorbesc necontenit
Cei care nu-s slabi de înger, cum de-au supravieţuit
Însă nucile verzui, înnegresc de supărare,
Mere roşii, purpurii, zac căzute pe cărare

Iar în tot tabloul ăsta, cu iod sânge şi otravă,
Toamna-nspre Pământ se-ntoarce:
Gustă, mi-am pus sufletul pe tavă.

L.L. 10 oct 2014


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu